Cana de la început.

cana-organic-g4R5lZilele trecut e am dat peste acest site, că eu sunt băutor de cafea de acela fanatic și-mi doream achiziția unei căni handmade .

Una din aceste produse mi-a amintit de primul meu interviu pentru un loc de munca de acum câțiva ani, când încă eram un puțoi care încerca și el să-și facă un rost în viață. În dimineața cu pricina buna mea mamă și-a rupt din timpul ei și mi-a călcat câteva cămăși și vreo două perechi de pantaloni și mi-a lăsat un bilet.

„Să-ți alegi cu ce să te îmbraci, o să fie bine, te pupă mama!”

Încă mai am bilețelul acela, nu știu de ce l-am păstrat, poate pentru imagine pe care am avut-o atunci în minte despre ea, probabil m-a impresionat gestul sau pur si simplu mi-e draga și sunt prea orgolios să recunosc asta.

Am îmbrăcat ce mi-a lăsat ea pe un umeraș vechi de lemn și m-am cercetat în oglindă, imaginându-mi cum o sa fac impresie bună și cum o să obțin locul acela de muncă. Am ieșit din casă foarte încrezător, auzisem cum are să fie la interviu și-mi făceam tot felul de scenarii în minte.

Cu șirul acesta de gânduri ajung la destinație, unde sunt întâmpinat de o domnișoară superbă, cu un decolteu adânc și ochi sclipitori, purta o fustă neagră, până deasupra genunchilor, pantofi cu toc și părul prins foarte strâns într-un coc în vârful capului. Mi-a zâmbit și m-a invitat înăuntru. Mergeam în urma ei și pășeam foarte atent să nu cumva să mă împiedic și să dau cu capul de bucile alea ce se fâțâiau în fața ochilor mei de trezeau în mine urlete de fiară tânără.

Am intrat într-o cameră în care mă aștepta, cu o privire sceptică, un bărbat cărunt cu început de calviție, gras și cu o privire de om fără scrupule. Mi-a strâns mâna energic și m-a poftit să iau loc. M-am așezat pe un scaun atât de inconfortabil că nu-mi găseam locul și mă tot agitam în căutarea unei poziții cât mai bune.

M-a întrebat de sănătate și de experiența mea inexistentă și când și-a epuizat toate întrebările, lămurit de existența mea, a făcut o pauză lungă de nu știam ce să fac sau ce să zic. Credeam că interviul a luat sfârșit și așteptam să mă ridic și să plec. Omul se apleacă, scoate dintr-o geantă o cană de cafea de ceramică foarte frumos ornamentată părea o cană handmade, mi-o întinde și-mi spune:

  • Vinde-mi cana asta!

Am belit ochii, m-am agitat ca un suc carbogazos și simțeam cum mă părăsesc puterile. Am înghițit în sec pentru că nu știam ce trebuie să fac. Cum să încep și la naiba, ce să zic. Scena părea similară cu cea din „the wolf of wall street” când personajul principal le cere oamenilor să-i vândă un pix, numai că atunci nu apăruse filmul și la mine era o cană handmade.

Am privit cana și mi-a plăcut, erau niște modele ornate pe cană, nu le-am înțeles logica dar mi-a plăcut cana, așa că am buchisit eu câteva cuvinte timide, am gafat de câteva ori dar nu m-am lăsat. Am început să vorbesc ca o moară stricată până m-a oprit. Nu am să uit cuvintele lui.

  • Da ce înseamnă asta, ce vrei să faci, tu crezi că așa cumpăr?

Mi-a înghețat sufletul în mine și m-am speriat ca un pui de gostat. Nu mai înțelegeam nimic și la un moment dat mi-a venit să plâng de ciudă că sunt prost. Mi-am înghițit emoțiile și am înțeles că nu voi obține job-ul. Am tăcut și am stat pe scaunul acela inconfortabil până m-a poftit să plec. Am mai stat locului pentru câteva momente și omul era nedumerit. Mă ridic încet pun mâna pe cană și mă uit în ochii lui.

  • O să iau eu cana asta dacă nu vă supărați!
Omu a început să râdă copios, nu știu de ce naiba am făcut gestul acela, dar l-am făcut, se uită la mine și parcă m-a citit.
  • Ăsta e primul tău interviu?

I-am dat din cap afirmativ și atunci el se ridică și-mi spune:

  • Trebuia să-mi dau seama, poți să păstrezi cana, dar să nu uiți, că oamenii ca mine nu caută educație sau inteligență ci competențe specifice, ce știi să faci, axează-te pe ce știi să faci, dezvoltă-ți asta și nu uita să faci și școală că astea două se pliază foarte bine și după, dacă ne vom mai întâlnii, o să te fac director!

Zâmbește, îmi strânge mâna și dus am fost, cu tot cu cană…