Cana de la început.

cana-organic-g4R5lZilele trecut e am dat peste acest site, că eu sunt băutor de cafea de acela fanatic și-mi doream achiziția unei căni handmade .

Una din aceste produse mi-a amintit de primul meu interviu pentru un loc de munca de acum câțiva ani, când încă eram un puțoi care încerca și el să-și facă un rost în viață. În dimineața cu pricina buna mea mamă și-a rupt din timpul ei și mi-a călcat câteva cămăși și vreo două perechi de pantaloni și mi-a lăsat un bilet.

„Să-ți alegi cu ce să te îmbraci, o să fie bine, te pupă mama!”

Încă mai am bilețelul acela, nu știu de ce l-am păstrat, poate pentru imagine pe care am avut-o atunci în minte despre ea, probabil m-a impresionat gestul sau pur si simplu mi-e draga și sunt prea orgolios să recunosc asta.

Am îmbrăcat ce mi-a lăsat ea pe un umeraș vechi de lemn și m-am cercetat în oglindă, imaginându-mi cum o sa fac impresie bună și cum o să obțin locul acela de muncă. Am ieșit din casă foarte încrezător, auzisem cum are să fie la interviu și-mi făceam tot felul de scenarii în minte.

Cu șirul acesta de gânduri ajung la destinație, unde sunt întâmpinat de o domnișoară superbă, cu un decolteu adânc și ochi sclipitori, purta o fustă neagră, până deasupra genunchilor, pantofi cu toc și părul prins foarte strâns într-un coc în vârful capului. Mi-a zâmbit și m-a invitat înăuntru. Mergeam în urma ei și pășeam foarte atent să nu cumva să mă împiedic și să dau cu capul de bucile alea ce se fâțâiau în fața ochilor mei de trezeau în mine urlete de fiară tânără.

Am intrat într-o cameră în care mă aștepta, cu o privire sceptică, un bărbat cărunt cu început de calviție, gras și cu o privire de om fără scrupule. Mi-a strâns mâna energic și m-a poftit să iau loc. M-am așezat pe un scaun atât de inconfortabil că nu-mi găseam locul și mă tot agitam în căutarea unei poziții cât mai bune.

M-a întrebat de sănătate și de experiența mea inexistentă și când și-a epuizat toate întrebările, lămurit de existența mea, a făcut o pauză lungă de nu știam ce să fac sau ce să zic. Credeam că interviul a luat sfârșit și așteptam să mă ridic și să plec. Omul se apleacă, scoate dintr-o geantă o cană de cafea de ceramică foarte frumos ornamentată părea o cană handmade, mi-o întinde și-mi spune:

  • Vinde-mi cana asta!

Am belit ochii, m-am agitat ca un suc carbogazos și simțeam cum mă părăsesc puterile. Am înghițit în sec pentru că nu știam ce trebuie să fac. Cum să încep și la naiba, ce să zic. Scena părea similară cu cea din „the wolf of wall street” când personajul principal le cere oamenilor să-i vândă un pix, numai că atunci nu apăruse filmul și la mine era o cană handmade.

Am privit cana și mi-a plăcut, erau niște modele ornate pe cană, nu le-am înțeles logica dar mi-a plăcut cana, așa că am buchisit eu câteva cuvinte timide, am gafat de câteva ori dar nu m-am lăsat. Am început să vorbesc ca o moară stricată până m-a oprit. Nu am să uit cuvintele lui.

  • Da ce înseamnă asta, ce vrei să faci, tu crezi că așa cumpăr?

Mi-a înghețat sufletul în mine și m-am speriat ca un pui de gostat. Nu mai înțelegeam nimic și la un moment dat mi-a venit să plâng de ciudă că sunt prost. Mi-am înghițit emoțiile și am înțeles că nu voi obține job-ul. Am tăcut și am stat pe scaunul acela inconfortabil până m-a poftit să plec. Am mai stat locului pentru câteva momente și omul era nedumerit. Mă ridic încet pun mâna pe cană și mă uit în ochii lui.

  • O să iau eu cana asta dacă nu vă supărați!
Omu a început să râdă copios, nu știu de ce naiba am făcut gestul acela, dar l-am făcut, se uită la mine și parcă m-a citit.
  • Ăsta e primul tău interviu?

I-am dat din cap afirmativ și atunci el se ridică și-mi spune:

  • Trebuia să-mi dau seama, poți să păstrezi cana, dar să nu uiți, că oamenii ca mine nu caută educație sau inteligență ci competențe specifice, ce știi să faci, axează-te pe ce știi să faci, dezvoltă-ți asta și nu uita să faci și școală că astea două se pliază foarte bine și după, dacă ne vom mai întâlnii, o să te fac director!

Zâmbește, îmi strânge mâna și dus am fost, cu tot cu cană…


Noaptea memorabilă cu Romina și cu Albano.

(pentru că azi am auzit și mi-am amintit și am vrut să vreau)

În urmă cu câțiva ani frecventam des Păltinișul, un loc parcă de poveste în care dimineața te fură aerul ăla tare și proaspăt de munte, panorama aia de barazi deși cu care să-ți desfeți ochii, cu piscuri adesea cernute cu iarnă, o adevărată oază de tihnă care te îmbie la viață.

De cele mai multe ori poposeam la o pesiune de la cota 1400 (nu dau nume ca să nu fac reclamă și pentru că ce urmeză să istorisesc aici ar aduce o stricăciune de imagine la adresa doamnei proprietar), bine ascunsă de pădurea de brazi și ferită de orice zgomot, mai puțin de vânt.

Proprietara cu pricina avea un frate cam într-o ureche, nu prea înțelegea el multe pe lumea asta de la o vreme, mai ales când au început a-l atinge și pe el bătrânețele, în viața lui de glorie a fost inginer de meserie și se poate lăuda, fără doar și poate, cu câteva lucrări semnificative pe ici pe colo prin românica. Cu toate astea mai adăugăm la drama și decepția de a fi părăsit de soția fidelă și răpit de o boală psihotică, a clacat omu și așa sora lui, proprietăreasa, femeie strașnică și cu suflet mare, l-a luat la ea la pensiune, i-a dat o cameră numa a lui, i-a luat un bișon să-i țină de amar la vreme grea și uite așa, omu nostru trăia în lumea lui, cu gândurile lui, nu vorbea multe și era cuminte ca un mâț.

Eu, client fidel pensiunii și om plin de aventură, mă anunțam de fiecare dată cu câteva zile înainte de a ajunge la pensiune, cu timpul i-am câștigat încrederea femeii și mi-a dat numărul ei personal să o sun când intenționez excapadele mele, promițându-mi cea mai bună cameră de fiecare dată. Femeie de cuvânt așa a făcut, îmi rezerva cele mai bune camere pentru simplu fapt că-mi vedea fața aproape în fiecare lună, uneori și de 2 -3 ori pe lună, că mergeam aproape în fiecare weekend în lunile de iarnă.

Da o dată, o dată ca niciodată, după ritualul obișnuit cu sunatul înainte cu 2 zile, cu promisiunea camerei cea mai cea, se face că a primit un grup ceva mai mare și că toate camerele bune îi erau rezervate grupului, cu toate astea, femeia își păstra o cameră pentru ocazii speciale și cum eu eram un caz special mi-a spus despre cameră și eu am acceptat fără să cârtesc.

Problema, evident că în astfel de cazuri întodeauna este o problemă, problema era că respectiva cameră se afla lângă camera domnului frateso, dar pentru mine nu era o problemă acest aspect, cel puțin nu atunci. Așa că i-am spus că nu mă deranjează și că iau cameră. Femeia bucuroasă nici nu închide bine telefonu că aud cum dădea ordine „să pui cearceafuri curate și să-i facă lună și bec, ai înțeles Mărioară?”

Ajung la pensiune, mă cazez și domnu nostru frateso cuminte ca un mâț nu a cârtit nimic și prima noapte am dormit ca un prunc înfofolit în nori albi și pufoși. A doua zi după aventurile mele de cercetaș prin pădurile Păltinișului, mă întorc la cabană pe la scăpăratul stelelor, intru în cabană mânc bine, beau un pahar de vin, mai beu unu, mă chirtesc bine și zâc „no amu hai Vințule și trage și-un pui de somn că doară te-ai ostenit pă munte…”

Și trag către cameră, trec prin dreptul ușii lui domnu frateso și văd ușa crăpată prin care țășnea liniștea. Trec în vărful bocancilor pe lăngă ușă și mă strecor ca o umbră în camra mea. Țâp bocancii cât colo, trăntesc de putoare ce sunt hainele lângă pat și mă vâr sub plapumă, cearceafurile miroseau a munte și brad, mă încălzesc repede și simt așa cum mă fură somnu. Îl las că mi pretin bun sara, mai puțin dimineața când mă chinuie, da asta-i altă poveste și nu-i pentru amu.

Și cum cad io așe în abisul somnului și mă cufund în plapumă și-n perne îl aud pe domnu frateso că intră cu bocanci-n ușă, tropăie prin cameră bodogănind nu știu ce nervos. Îl aud cum caută ceva și cum necăjește un casetofon încercând să-l potrivească să zâcă oarice…

Și nu se apucă, spre nenorocirea mea, să cânte la ora în care io mă duceam pe lumea dulce de somn, o melodie a lui Al Bano & Romina Power, foarte cunoscută și acum, Siempre SiempreTu. La prima audiție a fost plăcută, zic, „ni mă la moșu ce muzică bună ascultă, nu-I rău tataie”, zic, „pe asta pot și io să dorm…”

Și ascult cu placere, în tihnă, gândindu-mă la te miri ce domnișoară din vremea cu pricina, așa ca să imortalizez emoția momentului. Se termină melodia și zic „no amu să vedem ce urmează…”

Și nu se aucă și-o ia de la capăt și dă-I cu siempre, siempre, insistentemente și dă-i cu, en la mente persistentemente, de mi-a ieșit pe uăchi șî pă urechi…

După 45 de minute pe ceas de melodia asta, orice om normal la minte bolunzește de-a binelea. Ca și atunci când mănânci prea multă ciocolată și te întocsici de-ți mere curu o zi întreagă, no așa nu mai puteam eu la ora aia din noaptea păcătoasă din camera de alături, ascultând over and over again aceași melodie, aceleași versuri la nesfărșit, mintea mi se tulbura cu fiecare notă, turba vertiginous sub versurile alea frumoase care au devenit insuportabile.

Eu nu am urât niciodata în viața mea pe nimeni sunt pașnic de felul meu da și când se întrece măsura turb și nu mai gândesc limpede, așa că ferească dumnezo de cine-mi stă în cale, că mă trag din Moți de pe la Săcătură, mai sus de Câmpeni și io nu știu multe.

Și când mi s-a ajuns cu sempre siempre instementelemelentele lui fructu lui adam care mi-a rămas și mie-n gât, mă pune ursurpadorul să-mi iau bocancii să vedem care-i mai tare-n bocanci și mă ridic în capul oaselor și mă reped în camera de alturi.

Dau buzna ca un apucat fără să mai țin cont de politețuri pregătit să dau drumu la bestie…

„de ce ma chinui nenorocitule, o oră mă, de-o oră încerc să-ți găsesc scuze pentru că io nu mai pot asculta melodia asta pentru tot restul vieții mele, mă netrebnicule, tu înțelegi ce ai făcut mă, l-ai omorât pe Albano mă și pe frumoasa aia de Romina la minen-n suflet mă, mă….mă…..mă….”

Și când intru, omu meu dormea în genunchi, cu bustu trântit în pat, pesemne că o vrut el să se urce în pat, da i s-o rupt filmu pe la jumătatea initiativei și așa a adormit. No, io vă spui sincer că m-am blocat, nu știam ce să mai fac, să trezesc omu să mă cert cu el, să-l las să-și vadă de somn, nu mai pricepeam nimic.

Așa că trebuia să fac ceva ca să mă răzbun. Cum domnule, cum să înregistrezi pe o casetă întreagă o singură melodie și tot pe aia s-o asculți over and over. Mi-am zis, omu ăsta nu-i întreg la minte și așa o și fost.

Da m-am răzbunat fraților, m-am răzbunat, i-am oprit casetofonu cu sete, am scos caseta din aparat, i-am tras un bocanc sănătos de-o sărit bucățele de plastic peste tot prin cameră, am deschis geamul și i-am făcut vânt. Trag ușa după mine nervos și ajung iar la mine în pat, după vreo 10 minute îl aud că mormăie. Aud cum caută după casetă, înjură de preafericitu, dă cu pumnii în mobilă…

Io râd ca un mișel, satisfăcut….

No atât, gurița ta!